miercuri, 15 noiembrie 2017

Traversare Azuga-Pasul Bratocea intr-o zi de toamna tarzie


O tura faina, merita un jurnal pe masura. Daca o sa imi si iasa un jurnal la fel de reusit ca plimbarea noastra din weekend, ramane de vazut.

Traversarea Azuga- Pasul Bratocea se cerea facuta inca de anul trecut. De fapt tot anul m-am gandit cumva la ea. In timpul iernii mi-o imaginam la inceputde sezon, cand avea sa se domoleasca frigul, sa se mai topeasca zapada, sa se iteasca florile in padure si copacii sa isi schimbe culoarea. Dar in aprilie-mai, am pierdut startul, asa ca intreaga vara mi-am imaginat-o petrecandu-se prin luna octombrie, cand coborau stanele si padurea lua foc. Perspectiva de pe Varful Neamtului si culmile golase cu nume originale (Sloeru-Marcosanu, Urlatelu, Cioara) ce se itesc cumva doar putin mai sus de limita padurii, promiteau culori si imagini deosebite in luna lui brumarel. Dar planul de cu vara nu se potriveste cu realitatea toamnei si tura era cat pe ce sa se amane un an, daca nu am fi avut ragazul unui weekend cu vreme buna la inceput de noiembrie si daca nu am fi avut prietenii aproape. Orice incursiune in natura e potentata cumva de oamenii potriviti, iar o tura cu Pinguinii, nu are cum sa nu iasa bine. Memorabila de fapt.

Am incarcat asadar rucsacii cu toate cele necesare unei nopti la stana, de la izopren pana la toporisca, paine, carnati, primus, cafea, biscuiti, gem si o multime de alte detalii ascunse prin bagaj, ca pentru o tura de trekking cu valente culinare. Noroc ca ne-a convins Radu sa lasam acasa tigaia de clatite, pe motiv ca oricum e destula greutate, mult de mers si ziua scurta. Mie nu imi parea asa mult...Un maraton in 2 zile, parea destul de fezabil. Elanul s-a mai domolit cand am vazut rucsacurile lui Vali, Cristi si pe cel al Muhai. Eu si Radu aveam de departe cel mai mic bagaj, doar ca eu am reusit sa pierd catarama de la centura inca din microbuz, si am suferit si eu alaturi de ceilalti pe urcarea sisifica de pe Varful Rusului, ori sambata cand deja marsaluiam in noapte spre o stana pe care nu stiam daca o vom gasi deschisa.

Andrei m-a ajutat joi seara si am dus masina in Pasul Bratocea, ca sa o avem pregatita pentru intoarcere si ca sa constituie un argument suficient de puternic pentru a nu deturna tura spre o stana mai apropiata din Neamtului.

Ora 8 ne gaseste deja pe toti in Azuga, incercand sa gasim un taximetrist care sa ne duca pana la fosta Vila a lui Ceausescu. Omul nu se invoieste, asa ca varianta mai scurta, de a urca direct din Valea Azugii in Saua Paltinul pica. Ne ramane doar telegondola din Azuga, pentru a mai salva ceva energie si a mai castiga ceva timp. Doar ca nimeni nu stie cand urmeaza sa vina microbuzul spre gondola, si cei 4km pe asfalt, nu au niciun haz. Cand tocmai ce ne puneam pe urcat pe TA spre Urechea, vine si microbuzul si urcam cu una din gondolele de proba, inainte chiar de ora 9. Atmosfera e curata si Bucegiul acoperit deja intr-o platosa alba ne cheama involuntar privirile. Dupa o sesiune foto ca de inceput de tura luam la pas drumul pe culmea Petru Orjogoaia bucurandu-ne de vremea frumoasa de noiembrie. Facem cam 7 kilometri pana la inceputul urcarii spre Varful Rusului si intimidati cumva de panta ce ne sta in fata, hotaram sa facem o scurta pauza de masa, dupa principiul ca ce-i in mana, nu-i minciuna si mai bine sa ne oprim acum, la soare si intr-un loc ferit de vant, decat prin cine stie ce sa dubioasa si plina de zapda. Neamtului se astern destul de albi in fata noastra. Aveam curand sa descoperim ca nu e multa zapada, e doar tare si compacta, soarele anemic de final de toamna nemaiavand putere sa o patrunda. 
Una din cele mai faine perspective peste Bucegi
Pornind usurel la drum
Lunga pare culmea Petru-Orjogoaia cu bagajul in spate
Urcarea pe Vf. Rusului
Pana acolo, hat in zare trebuie sa ajungem
Echiparea de iarna
Cele 3 varfuri ale Muntilor Neamtului (Rusu, Stevia si Neamtului) trec sisific de incet si intreaga bucata ne ia in jur de 3 ore, cu tot cu pauze. De cand nu am mai mers cu rucsac mare in spate, am si uitat cat de incet se aduna kilometrii. In sinea mea, de abia astept sa coboram pe piciorul ce da spre Pasul Predelus, pentru a scapa de zapada si a ne bucura in continuare de poteca uscata, iarba galbena si pasi fara griji, cu gandurile plecate departe si ochii scrutand zarile. Sa tot fie trecut de 4 cand ajungem in pas. Noaptea ne alearga deja din spate, insa Cristi decreteaza ca e cazul sa ne relaxam. Ne va prinde oricum din urma, vom merge ceva ore la frontala, totul tine de cum ne setam. 

Si Vintila-Voda-i un munte

Nu e multa zapada, dar ea sta ca o platosa peste iarba si brazi

O vedere jumate tomnatica si jumate iernatica spre Ciucas
Coborand spre Pasul Predelus
 Bucata cuprinsa intre Pasul Predelus si creasta Grohotisului imi place in mod deosebit. E salbatica si obscura. Pana mai demult si partial nemarcata, dar o banda rosie noua si o vopsea alba destul de proaspata, arata ca anul asta s-a lucrat mult pe aici. Au aparut si niste pari de lemn vopsiti in alb si negru, care inlesnesc mult orientarea pe vreme rea sau atunci cand sunt dileme. Totusi, nu e un traseu usor de urmat pe ceata, viscol ori in zile cu vizibiliate redusa. Nu stiu cat de multi sau de putini oameni merg pe aici in fiecare an, dar Radu spunea caci cainii de la stanele de aici nu sunt obisnuiti cu piciorul usor si inima saltareata de turist incoltit de dulai. Acum nu e cazul caci toate turmele sunt coborate de multa vreme. Reusim sa ne facem plinul cu apa fix la iesirea din padure de dupa Pasul Predelus si inainte de Sloeru Marcosanu. E acolo un izvor de unde puteti lua apa. Si ar fi bine sa o faceti, caci urmatorul e abia la intrarea in Grohotis.
Vedere spre Sloeru Marocanu in primul plan si Ciucasul in plan secund
Apoi mai mergem la frontala inca o ora spre stana aflata la capatul celalat al culmii. Avem emotii, caci stim ca e o stana buna si speram sa nu fie inchisa si sa ne lungim marsul nocturn. Nu ca nu am mai putea, dar locurile sunt potrivite pentru a fi savurate ziua si nu in conul de lumina al frontalei, navigand cu totii in sir indian pe urmele lui Radu.

Stana e din fericire deschisa si e dotata cu toate cele trebuincioase, de la priciuri la lemne uscate de foc si gratar. Ne instalam, scoatem primusul la inaintare ca sa incepem procesul de hidratare cu supe si ceai, iar Vali si Radu se ocupa de foculet. Amandoi au ceva pasiune spre acest domeniu strans legat de noptile de toamna-iarna la stana si le place nu doar sa se uite in plasma, ca oamenilor normali, ci si sa produca mult fum. Stiu ca foc fara fum nu se poate, dar baietii astia au de gand sa ne afume de vii. Solutiile sunt radicale. Fie te lasi jos, cat mai jos, pe burta de s-ar putea, dar ramai la caldura, fie iesi afara din fumagar, respiri aer curat, dar ti-e frig. Cale de mijloc inca nu am gasit :).
Noaptea la stana
Plasma

Rezistam eroic pana aproape de 10, punem pe gratar tot ce avem la noi si poate fi prajit: carnati, polonezi serviti alaturi de o salata ad-hoc cu ardei, castraveti si ceapa rosie, paine unsa cu unt, frecata cu usturoi si innobilata cu telemea veche de oaie si intr-un final ne declarama multumiti, ghiftuiti si afumati. Saci de dormit, puricii de la stana si soriceii mereu prezenti abia ne asteapta :). Ca de obicei, Capitanul e cel mai inspirat (doar d-asta i se zice asa), caci are la el hamacul si il doar la basca de pregatirile noastre pentru somn. Eu aplic metoda infiabila a doapelor de urechi si nu stiu nici de nasosi, nici de vant, nici de sfoarait, pana la 8 dimineata. 

Ma mir ca este inca atat de liniste si Cristi si Muha nu s-au apucat deja sa se agite, ori Radu sa iasa la poze. Oricat as vrea insa sa aman momentul, ne mai stau si azi in fata 16 kilometri de tropait cu aceleasi dulapuri in spate, iar pe oameni ii mai asteapta un drum de 3 ore pana la Bucuresti. Asa ca ne mobilizam usor, usor, servim un al doilea festin cu ce mai avea fiecare ascuns prin rucsac si o cafea potentata cu nucata, ne pornim spre urmatoarele culmi (Urlatelu si Cioara) si apoi spre Grohotis. Ziua se anunta frumoasa, mai calda, cu mai putin vant, rucsacurile sunt marginal mai usoare, mintea s-a obisnuit cu scurgerea mai molcoma a timpului, iar picioarele cu viteza inferioara a drumetiilor lungi, asa ca pornim la drum curiosi de ce ne rezerva si ziua de azi.
Mai intai facem planul

Apoi mancam
Si abia apoi ne asternam la drum
Ne purtam pasii pe aceleasi culmi domoale legate de poteci in linii frante, mergem prin covorul adanc de frunze uscate, privim cerul albastru printre coroanele copacilor si continuam spre Ciucasul care se face din ce in ce mai mare, cu din ce in ce mai multe detalii conturate, pe masura ce ne apropiem de el. E o atmosfera faina, o zi perfecta, ce indeamna la vorba, planuri, proiecte, idei. Tot sporavaind, ne apropiem incet si sigur de urcarea pe Bobul Mic din Grohotis. Vremea se strica usor spre Neamtului, insa traversarea se vede inca destul de clar si din fericire Ciucasul ramane clar si alb in fata noastra, reper statornic pentru pasii nostri mici, ca de furnica, ce dovedesc pana la urma primul si singurul varf mai important al Grohotisului de pe ruta noastra. De aici ne sta in fata majoritar coborare. O coborare lunga de 6-8 kilometri in care pierdem maxim 700 de metri diferenta de nivel. Tura pare ca si incheiata, cortina s-a tras peste muntii cei mari, dar peisajul ca de Mongolia al Grohotisului, cu versanti spoiti in alb si galben, e inca cumva atragator in simplitatea sa. Imaginile ce mi se perinda pe retina sunt similare cu alte peisaje din lumea asta, sunt sigura ca exista mii de alte locuri mai faine, mai salbatice, mai cumva, mai altfel, mai cu mot, mai la superlativ, insa eu sunt aici si acum, alaturi de prieteni dragi si asta e cea mai cea tura pe care puteam sa o fac weekendul asta. Iar amintirile cu 5 rucsacuri umblarete pe culmile aflate la granita intre toamna si iarna, lasand in urma lor un usor iz de fum, vor deveni peste ani cele mai frumoase povesti. De depanat in alte ture, in jurul altor focuri, mereu alaturi de prieteni buni.
Noua moda a carnavalului de la Venetia

Pregatiti pentru Urlatelu
Ciucasul e din ce in ce mai aproape


In Grohotis reintalnim iarna

Track si date: Ziua 1 (Azuga gondola- Sloeru- Marcosanu) & Ziua 2 (Sloeru- Marcosanu- P.Bratocea)

Foto by Radu si Cristi
 

marți, 31 octombrie 2017

Brumarel de Brasov 2017

Marti 3 octombrie- Valea cu Apa si o urcare in Saua Tampei

Ziua e din ce in ce mai scurta si mia de seara e doar o amintire a verii. Acum, si de plec la 5 de la munca, tot nu strang mai mult de 750 m diferenta de nivel pozitiva, calculata generos de Strava. E timp fie pentru o urcare pe Valea cu Apa si o coborare in Saua Tampei, fie pentru o urcare pe Drumul Vechi si o coborare la limita luminii pe Stejeris. Ma descurajez singura uitandu-ma pe jurnalul lui Noiembrie 2016: alergare, sala, trainer. Asta ma asteapta. Mi-am facut 7card, macar sa am o motivatie sa ma duc la sala. Apusul de azi e totusi frumos si padurea inca nu a ajuns la apogeu. 2-3 weekenduri cu vreme buna macar de-ar mai fi!

Date: aici
Uite, cam asa: cald jos, toamna la mijloc si un puf de zapada pe creste, pentru contrast
Miercuri 4 octombrie - Earn your Risotto

Radu gateste la Andrei si Claudia un risotto. Imi ploua in gura, dar cantarul nu minte. Zice negru pe alb ca m-am ingrasat si trebuie sa slabesc. Ca sa mananc risotto fara procese de constiinta, solutia e una singura: bag o alergare inainte. Cu alte cuvinte, sar Tampa si daca imi iau bine avant, poate intru direct pe geam :). Imi iau si frontala cu mine, caci stiu ca o sa ma prinda noaptea. Iar in rucsac inghesui pufoaica si un borcan de pesto. E bun ca antrenament. Pentru ca sunt oricum consolata ca o sa dau coborarea la frontala, imi permit arogante si urc pe Treptele lui Gabony, un traseu pe care nu am mai ajuns din primavara. Ajung la Telecabina fix cat sa imi pornesc frontala si apoi cu inima stransa plec spre Saua Tampei si La Iepure. Nu se simte deloc natural alergatul asta nocturn si solitar, in conul de lumina al frontalei, cu vizibilitate redusa si frici personale, dar ies pana la urma in forestier si de acolo pe poteca lata, in Racadau.

Date: aici

Duminica 8 octombrie-Cand in final se opreste ploaia (forestier Noua)

In Brasov ploua de vineri. Zile de toamna, inmuiate in valuri de ploaie. Ieri a fost MPCul si am ajuns la premiere si la o sueta cu Viorela, Raluca, Monica si Stefan. Samabata noaptea inca ploua, duminica la 11 a fost o scurta pauza, nu mai bine cat sa isi stranga ploaia puterile si sa mai scuture un ultim nor. Ma refugiez in Decathlon, toc niste bani si sper sa se termine cu ploaia. Am la mine echipamentul  complet de alergare si ma indrept spre forestierul din Noua, care ar trebui sa fie uscat in ciuda deluviului abatut peste Romania. Am dreptate. Mai intai fara chef, dar impinsa de la spate de ploaia care s-a oprit, iau la picior primii 2-3 kilometri. Usor, usor imi intru in ritm, ochii descopera ceea ce mintea deja intuia. Ploile au schimbat culorile. Au adus toamna jos si iarna la peste 1400 de metri. Piatra Mare se vede alba de la un punct in colo. Ma gandesc ca ar fi interesant de dat o tura pe la zapada, dar doar o tura. Apoi putem sa revenim la toamna. Zeci de ganduri mi se vantura prin minte, pentru toamna si iarna ce ne stau in fata, dar cumva constantele sunt aceleasi: sala, alergare, Zwift, schi de tura.

Date: aici



Marti 10 octombrie- Prin oras (alergare)

Pentru azi aveam un plan mare, dovada ca memoria mea e scurta si nu tine mai mult de o saptamana. O alergare lunguta, cu plecare la 18.05 de acasa, prins urcarea pe Serpentine pe lumina si apoi o coborare lunga via Saua Tampei,  Poiana Stechil- Bancuta-Valea cu Apa-Solomon. Nu a fost sa fie. Cel putin, nu azi. Asa ca ma multumesc cu o alergare prin oras si amanam planul pentru maine.

Date: aici

Miercuri 11 octombrie- Kettlebell

Astazi chiar plec la 18.05 de acasa, dar nu merg picioarele. Ma misc greoi, am senzatia chiar ca abia ma tarasc si gandul unei alergari lungi ma ingrozeste. Asa ca decid sa imi ascult corpul si sa fac altceva cu seara de azi. Kettlebell.

Date: aici

Joi 12 octombrie- In sfarsit imi iese planul cu alergarea lunga

Dupa principiul ca a treia incercare e cu noroc, azi chiar se aliniaza astrele. Plec de acasa la timp, picioarele merg, urc in Saua Tampei si prind chiar o mare parte din urcarea spre Poiana Stechil pe crepuscul. Totusi, cu toti ochii mari pe care ii fac nu e rost sa razbesc pana in poiana fara frontala. O aprind pe ultimele 5 minute si de acolo urmeaza o lunga coborare spre Bancuta si forestierul de pe Valea cu Apa. Frontala ma incurca maxim cu campul vizual limitat, asa ca nu imi permit coborari prea tehnice. Cum am stat mereu bine cu vederea si nu merg mai deloc pe ghicite, faptul ca acum trebuie sa ma descurc cu 30 m vizibilitate ma incurca maxim. Asa ca un forestier pe care poti da drumul la picioare e alegerea perfecta. Daca nu s-ar simti ciudat, cum alerg eu singura pe coclauri... Cand intru inapoi pe asfalt s-au strans deja 12 kilometri si mai am inca 5 pana acasa. Incep sa ma intreb daca o sa ma tina picioarele, dar ma ajuta faptul ca totul e intr-o usoara coborare si bag kilometru dupa kilometru pe strazile din Schei. Cand trag linie la final pot sa spun ca alergarea de astazi a intrat chiar bine si 17 kilometri pentru un inceput de sezon de alergat, imi gadila putin orgoliul personal. La mine e pe invers...cand alergatorii se gandesc la o perioada mai lejera, cu cross-training etc, la mine alergarea revine in prim-plan, astfel incat, daca nu ma accidentez peste iarna, primavara e varful meu de forma in ale alergarii. Asa-s eu, sucita!

Date: aici

Duminica 15 octombrie- MTB si frunze galbene pe langa Azuga

Oktosommer, sau vara de octombrie e in plina desfasurare. Temperaturi placute (15-20 de grade), soare din belsug, fara pic de ploaie, numai bine sa usuce potecile si drumurile si sa mai prelungeasca putin sezonul de MTB. De data asta ne acompaniaza Cindy si Nico si reusim sa ne invartim o zi intreaga pe traseele din zona Azuga.  Ziua asta de duminica pare pur si simplu una din acele putine zile perfecte de toamna, cand culorile sunt la apogeu, aerul nu strange, muntii au deja primul puf de zapada pe ei si contrasteaza cu auriul de la poale, iar atomsfera curata face sa ai o vizibilitate de zile mari

Traseu: Predeal- Clabucetul Taurului- Azuga- Susai- Azuga- Poiana Stanei din Pietricica- Susai-Cioplea- Predeal

Date: aici
Pregatiti de asaltul partiei Cocosul...prin invaluire
Primele vederi spre Bucgei
Pe Clabucetul Taurului

Pe PA spre Azuga
Spre Telgonodola

Coborarea care a salvat ziua: Telegondola Azuga-DN1 (TA)

Luni 16 octombrie- Tampa, Serpentine, alergare

Intreaga saptamana se anunta cu vreme impecabila. E saptamana aceea perfecta de luat concediu si plecat hai-hui cu bicicletele, prin munti mici si impaduriti, gen Apuseni. Doar ca anul asta nu am fost pe faza, ne-am luat deja concediu pentru Maroc (da, stiu, again Maroc, dar de data asta vor fi locuri noi si bikepacking), asa ca nu ne mai ramane decat sa stoarcem cat de mult putem din sfarsitul de zi si sa ne facem veacul prin padurile de pe langa Brasov. La vremea asta toate padurile sunt frumoase si nu prididesti sa te miri de culori, lumina, trasa croita prin covorul de frunze etc. Cum in weekend a fost bicicleta, in prima zi a saptamanii merge o alergare. Sa vedem daca duc picioarele. In mod nesperat au dus. Toate Serpentinele de jos pana sus. Ajung chiar cu ultima geana de lumina in Saua Tampei si cobor la frontala pe Drumul Cavalerilor. Tura asta a fost chiar digerabila sub aspectul intunerci/ solitudine. Cred ca o sa o mai repet.

Date: aici

Marti 17 octombrie- Stejeris

Petrecerea continua cu 2 zile pe MTB. Cand vine iarna, te bucuri chiar si pentru o banala tura pe Stejeris.

Date: aici


A luat foc padurea

Miercuri 18 octombrie- Valea cu Apa-Saua Tampei-Iepure

Cum pentru o ora si jumatate de lumina nu stiu decat 2 variante (Stejeris si Valea cu Apa), nu imi ramane altceva decat sa le ciclez, una intr-o zi, cealalta in cea de-a doua zi. Daca ieri a fost Stejeris, azi a fost Saua Tampei. Covorul de frunze mascheaza radacinile si obstacolele. Asa ca nu imi ramane decat sa las bicicleta sa curga si sa ma bazez ca o sa treaca peste eventualele capcane. Evident, faptul ca stiu poteca ma ajuta mult. Nu imi iese nimic nou, dar nici nu incerc, caci ma alearga noaptea din spate. Pe ce imi iese insa am impresia ca am flow. E doar o impresie caci in realitate Strava spune ca nu am facut mare branza.

Date: aici

Marti 24 octombrie- 7Card, Grand Fitness, clasele de Crossfit si 6Pack

Ploua, ploua, ploua, vreme de betie si de mers la sala. Iarna e anotimpul in care imi readuc aminte ca mai am si alti muschi decat cei de la picioare si ca de-as gasi o stare de echilibru si intre partea superioara a corpului (neglijata crunt 6 luni pe an) si partea inferioara (mereu in actiune), tare bine ar mai fi. Asa ca izbuncesc in mersul la sala. Cu 2 clase din prima, ca doar sunt antrenata dupa o vara intreaga. Concluzia? 3 zile garantate de febra musculara, in care nici sa rad nu pot, nici sa imi suflu nasul ori sa ma ridic din pat fara tot felul de scheme interesante.

Date: Crossfit & 6Pack

Joi 26 octombrie- Night city run

Doar cand alergi cu o febra musculara crunta la muschii abdominali iti dai seama cat de important e intregul core pentru orice activitate pe care o desfasori. Picioarele ar merge, zau, daca nu as resimti fiecare pas alergator in muschii in care am cea mai crunta febra musculara din ultimele 11-12 luni. Dupa primul kilometru imi vine sa ma intorc, convinsa ca nu o sa fac mare branza, si mai bine stau acasa, imi ling ranile si ma vait ca m-am ingrasat. Dar strang din dinti si imi zic ca o iau incet, cat de incet e confortabil, 8-9 kilometri la ora, sunt buni oricum. Mai buni decat nimic. Trebuie sa consumam Risotto de ieri de la Dani si Lilly. Pana la urma incep sa se lege lucrurille si eu imi las picioarele sa alerge singure pe strazile pustii ale Scheilor, in timp ce ochii cauta detalii interesante ale caselor inghesuite una in alta. Mai am putin pana la Solomon si incep deja sa ma gandesc cu groaza la coborarea care o sa ma zdruncine si mai rau. Dupa cateva sute de metri constat ca totusi nu e chiar asa de rau si ies pana la urma 11 kilometri buni, cu un negativ split caci toata distanta Solomon-Strada Lunga e intr-o coborare usoara, care iti permite sa tii medii de peste 11 km/h, aproape fara efort. Picioarele sunt parca trase de o ata invizibila si corpul si mintea le urmeaza ascultatoare. Am mereu o placere personala sa trec prin Piata Sfatului si apoi pe stradutele de legatura spre Michel Weiss si sa ma bucur ca un vis din trecut a devenit realitate. Acum chiar alerg seara de seara daca vreau, prin orasul de sub Tampa.

Date si track: aici

Luni 30 octombrie- 7Card, Grand Fitness, clasa de Bosu transformata in HIIT

Clasa asta chiar mi-a placut. Super multa energie pozitiva si o tipa care arata chiar bine. Pentru ca ne-a intins pana la 20.15 si pentru ca inca simt febra musculara de la abdomen, am sarit peste TRX.

Date: aici

Marti  31 octombrie- Zwift Group Workout: 16min Anaerobic 30/30s

So, the season of the fall begins...
When you renew your Zwift membership :).

De cand ne-am mutat in Brasov, traim de fapt in 2 anotimpuri: anotimpul cald, care se simte ca o vacanta continua, cu un climax in zilele lungi de vara, cand te rogi parca sa ploua o zi ca sa ai motiv sa mai stai si tu acasa si sa mai dai cu o carpa de praf  si sezonul rece in care avem timp suficient pentru citit, gatit, socializat, ceai cald si scris pe blog. Tranzitia in sensul cald-rece e insa extrem de dificila, corpul nu e adaptat la frig, si psihicul nu s-a acomodat inca cu orele lungi de intuneric.

Momentul in care stii ca pentru 4-5 luni nu mai exista cale de intoarcere, e atunci cand urci bicicleta pe trainer si iti reinnoiesti abonamentul la Zwift.

Sezonul asta a venit cu surprize bune pe Zwift. Mult mai multe evenimente si un nou concept- Group workouts. Am incercat azi unul, foart fain, 16  intervale de 30 sec in anaerob, cu 30 secunde pauza. 

Date: aici 

vineri, 6 octombrie 2017

Pasul Valcan si flow track-urile de la Straja


Pentru ultima zi in Valea Jiului am ales un traseu mai scurt, astfel incat sa fim siguri ca nu ne prinde noaptea ca in primele 2 zile :). Inca de cand am plecat de acasa ne-a intrigat drumul  marcat ca "Drumul Roman", drum ce pleca din Vulcan, sarea muntii si iesea mai sus de Targul Jiu. O traversare nord-sud iesea din discutie, insa drumul ne usura mult munca de planificare: drum pana intersectam culmile estice ale Valcanului si de acolo directia Straja.
Pentru azi ne asteptam sa vedem Parangul, si asa a si fost
Imediat ce parasim drumul national si ne incadram pe judeteanul spre Pasul Vulcan asfaltul se transforma in niste placi de beton de cand lumea si la fiecare curba ma astept sa ne mutam cu totul pe drum de tara. Mare imi este insa supriza cand ne trezim langa o parcare ce deserveste un telescaun nou, iar de aici totul se schimba. Dalele se pierd sub asfaltul perfect ce invita mai repede la cursiera decat la MTB. In ignoranta mea, habar nu aveam ca aici este un telescaun , pardon, o telegondola si incep sa ma intreb care e rostul ei si ce anume deserveste. Aveam sa aflu dupa primele serpentine cand incep sa apara din senin indicatoare cu panta de 21%. Asa ceva numai pe la Campina si Breaza am mai vazut :). Pe piciorul imediat urmator in dreapta mea se vede clar Straja, destinatia zilei de azi, ce cu ajutorul asfaltului de fata devine chiar si mai aproape. Borna de pe stanga promite inca 2 kilometri pana in Pasul Valcan. O nimica toata, chiar daca ii ducem din indicator de 21% in indicator de 19% si tot asa. Inca nu stiu daca as razbi urcarea aia pe cursiera sau nu. Strava spune ca pe kilometrul 2 al urcarii, panta medie a fost de 12%, iar pe kilometrul 3, de 15%. In unele serpentine ma jur ca ma intrebam cum au turnat asfalt si masinile mai vechi ce veneau pe pe contrasens coborau in frana de motor. In Pasul Vulcan dam de cateva cladiri si niste stalpi vechi de telescaun. Aparent statiunea asta fantoma se bazeaza exclusiv pe telegondola, iar ca partie s-a folosit in sezonul 2014/2015 fix drumul asfaltat pe care am urcat noi (vezi aici).


Serpentine si +20%
Aproape numai pante de 2 cifre la segmentele de pe Strava
Pasul Vulcan nu e insa nici pe departe sfarsitul urcarii, caci in fata noastra se vede clar pamblica neagra a drumului cum urca pana hat in cer, pe niste versanti golasi si inierbati spre punctul de maxima altitudine al drumului, la granita judetelor Hunedoara si Gorj. Urcam si noi pana acolo, doar ca sa cautam un loc ferit de vant in care sa facem o pauza. Aparent am terminat nesperat de repede cu urcarea pe ziua de astazi si doar 200 m diferenta de nivel ne mai despart de Varful Straja. In teorie, ca practica ne arata ca lucrurile stau altfel. Mai intai mai coboram 100-150 m sub pas, ca apoi sa parasim drumul cu totul si sa facem un carry bike responsabil, fix pana in spatele celui mai inalt telescaun de la Straja. Metrii se aduna greu, caci nu e nici urma de poteca pe unde am ales noi sa urcam, asa ca navigam printre pietre, smocuri de iarba si tufe de merisoare. Noroc cu sistemul de fixat bicicleta pe rucsac pe care l-am descoperit intamplator in Fagaras si cu care pot sa imi odihnesc ambele maini prin rotatie.

Asfaltul impecabil care indeamna la cursiera
Pauza la finalul urcarii, feriti de vant
Pe varful Straja mai pregetam putin, caci fata de zilele urmatoare s-a schimbat putin peisajul. Mai vedem doar o bucatica mica din Retezat, Tulisa ne apare insa in fata cap-coada, iar in dreapta, Parangul e ca o carte deschisa cu toate varfurile mai importante vizibile clar in ziua senina de toamna.


Punem hainele pe noi si pornim spre statiunea Straja, exclusiv pe drumuri de pietris. La schi la Straja ajungem rar (o data la 2-3 ani), dar la fiecare vizita mai apare cate un telescaun, cate un lac, cate o instalatie, semn ca domeniul schiabil creste. Doar statiunea ramane in aceeasi harababura si tiganie generala, cu cel mai trist urs din judetul Hunedoara inchis intr-o cusca de 2/2 si transformat intr-o mascota nedorita a unei statiuni fara cap si fara coada, o tiganie daca e sa ma intrebati pe mine...

Din Straja pleaca si 2 trasee de tip single trail spre telegondola din Lupeni. Caci da, vechiul telescaun de 2 persoane, incet, molau si ruginit s-a transformat si el intr-o telegondola precedata de un drum ingust, niste parcari in noroi si un fel de arc metalic de dinainte de '90 pe care a ramas doar inscrisul "domeniu de agrement".

Coborarea pe Traseul Lupilor merge cum merge, avand in vedere ca e o coborare la prima vedere si in jumatate de ora ajungem jos la masina. Radu a reinviat dupa 2 zile in care a fost fara chef si fara energie si acum pleaca sa mai dea o urcare pe asfalt si o coborare pe celalat traseu, pe Baloo, eu multumindu-ma sa il astept la masina, profitand de o ora de soare si caldura, delicii din ce in ce mai rare in toamna ce vine.


Cine stie, poate acum ca am realizat ca Retezatul nu e asa departe de Brasov, poate vom ajunge mai des pe acolo, iarna ori vara, pe schiuri sau la trekking. Mai sunt inca multe coltisoare de explorat in taramul acela cu ochi albastri, asa cum isi facea singur reclama la intrarea in parc.

Date si track: aici
Foto by Radu